La Elias la Urgenţă

Lunea trecută, după vreo opt ore de dureri groaznice în zona abdomenului văzând că nu-i de glumă, am plecat la “Urgenţe”, la Elias.

Am ajuns la spital pe la ora 19. La “Triaj”, surpriză, nu era nimeni. M-am dus vis-a-vis, la “Triajul” pentru internări. Acolo era o asistentă care butona la un calculator. Îi povestesc ce şi cum mă doare, de când şi cât de acută e durerea…ea, cam sictirită, îmi spune să iau loc şi să aştept, va chema imediat o asistentă care se va ocupa de mine.  Nu prea am înţeles eu ce îmi spunea ea, de fapt eram mai mult revoltat, cum adică să nu fie nimeni la “Triaj”? Din experienţa mea la Floreasca ştiam că la “Triaj” e permanent cineva, acolo dai buletinul, ţi se întocmeşte o fişă şi eşti îndrumat spre unul din cabinete, în funcţie de simptomele pe care i le spui asistentei de acolo. E adevărat, apoi stai şi te zvârcoleşti la uşa cabinetului mult şi bine, până s-o îndura vreun medic şi te-o consulta, dar…să nu fie nimeni la “Triaj”, cine-a mai pomenit? Cum n-aveam încotro, am aşteptat.

După vreo 40 de minute a apărut şi asistenta. M-a întrebat cam tot ce se poate despre durerea mea, mi-a cerut buletinul, a completat fişa şi am plecat spre consult. Eu, obişnuit cu regula de la Floreasca, gândeam în sinea mea: “dacă am stat 40 de minute până a venit să mă înregistreze, e clar că am de aşteptat mult, mult timp până când vreunui medic i se va face milă de mine şi mă va consulta.” Cu acest gând şi înjurând în gând am intrat la “Secţia Urgenţe” a spitalului, mergând uşor ca să nu mă zdruncin prea tare şi să accentuez durerea. Era un coridor lunguţ, foarte curat, cu multe cabinete de-o parte şi de alta, cu uşile larg deschise. Înăuntru se vedeau paturi ocupate de bolnavi…câte două paturi în fiecare cabinet, câte-o asistentă şi câte-un medic. M-a surprins faptul că nu era niciun om pe hol. La fel de surprins am fost când asistenta, pe care-o priveam cu neîncredere, m-a atenţionat că “acum urmează o treaptă, aveţi grijă, dacă nu vă descurcaţi, vă ajut eu.” Îmi aminteam de Floreasca şi holurile pline de oameni, medici, asistente, bolnavi, homelessi…

Am intrat într-unul din saloane ce avea un pat liber, mi-a spus să mă întind şi să dau tricoul jos. Mi-a enumerat pe scurt la ce investigaţii voi fi supus şi în ce constau ele….a început cu tensiunea, recoltat sânge, apoi electrocardiograma sau ceva de genul ăsta, aveam multe fire pe mine. A urmat ecografia, dar în alt salon. Aceeaşi asistentă m-a condus până acolo şi i-a dat fişa mea doctoriţei. La “eco” am stat vreo 20 de minute, faină şi calmă doctoriţa….apoi m-am reîntors în cabinetul de unde plecasem, bineînţeles cu o probă de urină, aşteptând rezultatele şi medicul.

Da, aşa e, sunt investigaţiile clasice la un spital de urgenţă, dar pe mine m-au frapat următoarele lucruri: în primul rând, de toate investigaţiile, excepţie făcând ecografia, s-a ocupat o singură asistentă, mai mult, aceeaşi asistentă, cât timp computerele analizau chestiile mele, se ocupa de încă trei “urgenţi”, unul din salonul meu şi de alţi doi din salonul de vis-a-vis.  Femeia funcţiona ceas, serios.  În al doilea rând, deşi foarte ocupată, era foarte calmă, înţelegătoare şi vorbea foarte frumos şi pe un ton plin de respect, cu fiecare dintre noi. Nu-mi venea să cred, auzisem atât de multe lucruri rele despre asistente, că-s ciufute, dezinteresate, plictisite etc. Preocupare şi respect, astea-s cele două cuvinte care ar caracteriza-o perfect pe asistenta de la urgenţe.

După ce computerele au scos rezultatele, n-a durat mult şi a venit doctorul, o femeie până-n 30 de ani, înaltă,  brunetă, frumoasă. Zâmbea aproape tot timpul şi vorbea frumos.  După ce i-am dat toate detaliile despre durerea mea, despre istoricul meu medical şi tot tacâmul, s-a uitat pe rezultatele analizelor,  apoi a trecut la palpat abdomenul şi spatele, în zona rinichilor. Ce am observat la ea: calm, răbdare, preocupare, atenţie, profesionalism. Când a terminat, a zâmbit şi a zis ceva de apendicele meu, după care a plecat. A revenit imediat însoţită de o altă doctoriţă, probabil şefa de tură, am bănuit eu. Avea vreo 45 de ani şi când a intrat în cabinet s-a lăsat liniştea, ea punea întrebările, doctoriţa tânără şi asistenta răspundeau. I-am povestit şi ei ce şi cum şi cât mă doare, m-a palpat, a luat rezultatele de la “eco”, s-a uitat pe ele şi a decis să repet investigaţia. Ea m-a însoţit, ea mi-a făcut şi ecografia. A insistat pe rinichiul drept…dar nu era nimic. M-am întors în cabinet….apoi iarăşi au venit cele două doctoriţe, iarăşi palpări ale abdomenului, un pic de diagnostic diferenţiat şi finalul: “Problemele dumneavoastră sunt la apendice, dar înainte de a pune diagnosticul definitiv am chemat şi un chirurg, ca să nu existe niciun dubiu. Cazul dumneavoastră e un pic atipic deoarece, în mod normal, durerea trebuia să fie în dreapta jos,  la dumneavoastră durerea-i în dreapta, dar spre mijlocul abdomenului. În fine, staţi liniştit, nu plecaţi nevindecat de aici. Problema e că va trebui să aşteptam un pic, chirurgii sunt in operaţii“.

Oricum, diagnosticul m-a speriat. Îmi doream ca medicul chirurg, atunci când va veni, să infirme diagnosticul. Nu ştiu, îmi doream să aud că a fost doar o criză renală, biliară sau orice altceva ce ar trece cu un calmant…dar n-a fost să fie. După vreo oră a venit un rezident, tânăr şi foarte glumeţ, m-a consultat şi a spus: “v-aţi pricopsit cu o formă acută de apendicită, vă internăm acum, în noaptea asta vă operăm, în 2 zile sunteţi acasă.” Eu cel deştept: “habar n-am ce să fac, pot să sun şi eu acasă să-i întreb dacă să mă operez sau nu, pot să merg pe hol să-mi întreb prietena?” Calm şi zâmbitor, adaugă: “puteţi întreba pe oricine, orice, dar eu vă zic că în noaptea asta trebuie să vă operaţi, o să vă aduc actele să le semnaţi, vă fac internarea, apoi o să vorbesc cu şeful meu ca să vă programeze la operaţie în noaptea asta.”

N-am mai zis nimic, am ieşit pe hol, aveam ceva emoţii. Nu mai fusesem nici internat, nici operat. Se făcuse ora 23.30. M-am mai liniştit după ce prietena mi-a relatat discuţia, pe care a “prins-o” pe holul spitalului, dintre un medic şi un bărbat ce venise cu mama sa la Urgenţe. Bărbatul tot insista pe lângă medic să-i interneze mama. Replica medicului a fost următoarea: “Domnule, nu pot s-o internez, nu necesită internare. Aici, la Elias, numai cei care mor până mâine sunt internaţi!”

PS1: Am plecat spre Elias cu tot felul de idei preconcepute despre spitalele şi medicii din România şi cu o grămadă de frici. Probabil, datorită mediatizării excesive a unor cazuri dramatice şi a unor întâmplări tragice, reale, din unele spitale, mulţi dintre noi au asemenea idei şi frici, precum şi o totală neîncredere în sistemul medical de stat şi în reprezentanţii săi, medicii şi asistenţii. În cazul meu, toate astea s-au risipit în cele trei ore şi jumate petrecute în salonul de la “Urgenţe”. Am urmărit atent şi am simţit pe pielea mea, oamenii de acolo muncesc şi sunt profesionişti, iar fiecare pacient are parte de toată atenţia, grija şi respectul celor de acolo.

PS2: Mâine, partea a II-a: Aşteptându-l pe Iliescu sau Despre apendicele meu gangrenos.

Anunțuri

Un comentariu

  1. Ca sa zic asa, ai avut un noroc p…. Nici la Municipal, nici la Floreasca nu e rau. Am „servit” in familie 2 operatii, una colo una dincolo in ultimii 2 ani.

    Apreciază

Comentezi? Comentează!!!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: