Metodă periculoasă

În urmă cu ceva timp am reuşit să văd A Dangerous Method. În urmă cu şi mai mult timp, cam acum vreo trei ani, am văzut When Nietzsche Wept. Primul film e făcut după o piesă de teatru a nu ştiu cui, al doilea după excepţionalul roman al lui Irvin D. Yalom (Plânsul lui Nietzsche). Ambele filme sunt penibile, jalnice şi reprezintă, după părerea mea, o bătaie de joc la adresa unul oameni deosebiţi (Nietzsche, Freud, Jung) şi o ridiculizare a realizărilor şi operelor lor. În rest, noi să fim sănătoşi şi masele să consume creaţii proaste!

Bine le mai zicea Hanna Arendt:

Societatea de masă nu vrea cultură, ci distracţie şi produsele oferite de industria de distracţii sunt într-adevăr consumate de societate ca şi orice alte bunuri de consum… Cultura de masă se naşte atunci când societatea de masă pune stăpânire pe obiecte culturale şi pericolul ei este atunci când procesul de viaţă al societăţii (ca orice proces biologic atrage nesătul tot ce este la îndemâna în ciclul metabolismului său) va consuma obiectele culturale, le va mânca şi le va distruge… Când cărţi sau reproduceri sunt aruncate pe piaţă la un preţ scăzut şi ating vânzări uriaşe, acest lucru nu afectează natura obiectelor în chestiune. Însă natura lor este afectată când înseşi aceste obiecte sunt schimbate-rescrise, condensate, rezumate, reduse la kisch prin reproducere sau prin punerea în imagini. (Hanna Arendt, Între trecut şi viitor-opt exerciţii de gândire politică, Ed. Antet, Bucureşti, 1997)

Apropo, dacă vreţi să citiţi un roman bine documentat despre viaţa lui Freud, conflictul Freud-Jung şi începuturile “psihoanalizei”, vă recomand cele două volume scrise de Irving Stone, Turnul nebunilor şi Paria.

Anunțuri

2 comentarii

  1. Acum vreo 19 de ani, cînd am ajuns în lumea „de dicolo”, am avut intuiţia din textul arendtian, dar propuneam altă victimă. Tehnologiile, cu cît sunt mai complexe, cu atît au şanse mai mari să se înglodeze şi eventual dizolve în industria de divertisment.

    Ca să dau numai un exemplu, în ziua de azi, iluzionismul de scenă, pentru a fi de clasă, are nevoie de robotică şi de mecatronică de clasă. În spatele iluzionistului nu e numai asistenta, ci o întreagă divizie de meşteri.

    Apreciază

    1. sunt de acord, Marius! daca combini un pic teoriile lui McLuhan, cu ale Hannei si cu o aroma a scolii de la Frankfurt…cam asta avem. 🙂

      Apreciază

Comentezi? Comentează!!!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: